marți, 10 noiembrie 2009

Golus suflaetescus


Carui fapt se datoreaza golul pe care-l am acum in suflet? Stau si ma intreb daca imi lipseste ceva cu adevarat sau e doar in inchipuirea mea. Tic-tac, tic-tac, ceasul de pe perete pare ca nu vrea sa conteneasca din ticaitul sau vesnic, aducandu-mi aminte mereu ca viata se scurge usor, usor pe langa mine, fara ca eu macar sa-mi dau seama. Sau poate ca imi dau seama la un moment dat, dar tot nu pot sa schimb nimic. Incep sa ma satur de starea asta si as vrea sa-mi gasesc puterea sa schimb ceva, dar nu ma lasa el ...golul.

As putea descrie golul asta ca o mica planta care a inceput sa creasca in interiorul meu...sufletesc. Si chiar nu-mi dau seama cum face de creste pe zi ce trece, din moment ce eu n-o ud, n-am grija de ea, din contra, as vrea sa-mi dea pace si sa se ofileasca odata. Totusi, mi-am dat seama ca de fapt tot eu o mentin in viata, hranind-o fara sa vreau in fiecare zi cu cate un strop de monotonie, de izolare sociala, de dorul vremurilor trecute, dar mai ales, de sperante fara nicio baza concreta. 

Si totusi cum de a ajuns samanta golului tocmai la mine in suflet? Cine a sadit-o? Mi-e tare teama ca am creat-o chiar eu in laboratotul meu sufletesc...As vrea sa pot sa o modific genetic si sa o transform intr-o Sufletus Fericitus ...


miercuri, 30 septembrie 2009

Umbre si lumini


Umbre si lumini pe cerul vietii mele...Stele care cad in neantul realitatii de care ma simt inlantuita, fara scapare...Ici, colo cate un nor ratacit brazdand singuratic partea sa de cer, mergand cu nepasare catre iminentul sfarsit din bratele atotputernice ale vantului, care-l va descompune fara mila... Un stol de cocori brazdand cerul la apus, ducandu-mi cu el gandurile departe, departe, intr-o alta lume,  o noua viata...Raze de soare se ivesc razlete, jucandu-se cu sentimentele mele, amestecandu-le si transformandu-le intr-o paleta de culori sumbre...Apoi se asterne noaptea si ma las invaluita de lumina blanda lunii, cu aerul ei mistic si mereu incitant, purtandu-am pe aripi de dor...Zorii zilei ma gasesc sorbind cu nesat roua diminetii, purificandu-mi sufletul...Inima incepe sa-mi bata, soptindu-mi ceva magic...O ascult si zambesc...Ma pierd in albastrul cerului si visez...visez la rasaritul soarelui care va alunga ceata din inima mea...

miercuri, 2 septembrie 2009

Sperante ...

Simfonie de ganduri amestecate, multe sperante si vise aiurea...simt cum viata imi curge prin vene zvacnind, gata sa rupa lanturile constiintei. Vreau atat de multe de la viata, debordez de optimism si incredere. Vreau mai mult de la mine, simt ca pot mai mult... pot sa am o cariera de succes cu multe oportunitati. Cred ca cel mai important e sa fii apreciat atat pe plan national cat si international. Sa interactionezi cu persoane din tari diferite, asta iti largeste perspectivele. Mie cel putin mi-a dat multa incredere in mine, cum as putea sa ma realizez. Sper ca optimismul asta sa nu-mi dispara, caci el ma motiveaza in permanenta, ma tine treaza intr-o realitate pe care as vrea cumva sa o schimb, poate pentru ca si eu m-am schimbat...Timpul isi va spune cu siguranta cuvantul...Ah, de-as putea citi urmatoarea pagina din cartea vietii mele! ...Dar atunci, totusi, care ar mai fi frumusetea vietii? ... 

luni, 24 august 2009

The end

M-am intors in Romania. M-am bucurat ca i-am revazut pe cei dragi, dar, in acelasi timp am simtit un oarecare regret ca nu mai sunt in Germania. Ma obisnuisem cu viata de acolo, cu locurile, cu oamenii...Mi se pare nedrept ca probabil nu ii voi mai vedea niciodata pe oamenii alaturi de care mi-am petrecut cele 3 saptamani la scoala de vara. Am legat prietenii si am devenit mai deschisa la minte, mai toleranta. Chiar daca o sa mai vorbim pe internet din cand in cand, nu o sa mai fie la fel. Dar asa a fost sa fie. Important e ca am avut aceasta posibilitate de a interactiona cu persoane din tari diferite si am invatat cate ceva de la fiecare. A fost ca un vis frumos, din care a trebuit insa sa ma trezesc. O experienta de neuitat de care imi voi aminti mereu cu placere si cu emotie. 

Auf Wiedersehen, Deutschland!

marți, 18 august 2009

Un weekend perfect



Weekendul trecut a fost de vis. Sambata am fost in Gottingen, un orasel tare frumos cu un aer medieval. Nu am vazut nicio cladire cu un design modern. Pe strada erau mai multe biciclete decat masini. Multa verdeata, strazi inguste dar curate. Duminica am vizitat castelul din Buckeburg, in care a trait familia princiara Schaumburg-Lippe. Peisajul era superb, castelul fiind inconjurat de apa, iar parcul din jurul sau parea un colt de paradis. Seara cand ne-am intors in Hannover am mers intr-un local unde se danseaza salsa. Timp de o ora, instructorii ne-au invatat pasii de dans, si anume salsa, pachata si merrengue, apoi a inceput petrecerea. Simteam ca plutesc pe ringul de dans, imi curgea sange latin prin vene. Pentru cateva ore mi-am vazut visul implinit si am simtit cu adevarat ca traiesc. 

miercuri, 12 august 2009

Inca o zi in Hannover



Ma simt atat de bine in seara asta! Radiez de buna dispozitie. Am ras mult, de fapt rad mult in fiecare zi. La scoala de vara sunt persoane din tari diferite, si e tare comic felul cum ne intelegem intre noi, fiecare vorbind in germana dar cu accentul limbii materne. Ma inteleg tare bine cu Hayrye, fata din Turcia, vorbim de parca am fi prietene de o viata.

Stateam si ma gandeam ca aici la scoala de vara nu exista bariere intre tari, constrangeri politice, toti suntem egali, indiferent de rasa, culoarea pielii sau limba. Am observat totusi ca cei din Rusia sunt mai reci si vorbesc mai mult intre ei, in rusa, si e cam deranjant. Azi am participat la un discurs despre comunicarea interculturala si am aflat lucruri interesante despre obiceiurile diferite ale oamenilor din diverse tari. Ma gandeam ca poate nu o sa-i mai intalnesc niciodata pe acesti oameni si mi se pare extraordinar ca am avut posibilitatea sa interactionez cu ei, chiar si pt 3 saptamani. 

Atat pe azi, Tschuss! :)

marți, 11 august 2009

Deutschland










Fara prea multe cuvinte, voi spune doar atat: Sunt la o scoala de vara in Germania, Hannover. Un oras superb, cu oameni superbi. In ceea ce priveste drumul pana aici, a fost prima data cand am calatorit cu avionul. Prima impresie: Wow! Spre marea mea uimire, nu mi-a fost rau si nu am trait nici o senzatie ciudata. Cand am decolat am ametit un pic si atat si la fel cand am aterizat. Pana in Muenchen am mers cu un Lufthansa mic apoi de acolo tot cu Lufthansa, dar un avion mai mare. Cert e ca in avion traiesti o senzatie unica, pe care nu pot sa o explic in cuvinte. A fost o experienta de neuitat si de abia astept sa retraiesc din nou aceleasi senzatii si la intoarcerea in tara. 
Cand am ajuns in Hannover eram tare dezorientata, totul era nou pt mine. De la aeroport trebuia sa iau metroul pana la gara. Deci au nemtii niste automate de bilete de te doare capul. Noroc ca l-am intrebat pe un tanar cum se procedeaza, care a fost tare amabil de altfel. De la gara trebuia sa schimb cu tramvai pana la universitate. Evident ca m-am plimbat cu bagajele vreo juma de ora pana sa nimeresc statia (care era subterana!!). La nemti tramvaiele merg si in subteran, ca niste metrouri. Prima impresie despre Hannover: multa verdeata si curatenie, senzatia de ordine si de asemenea multe biciclete. Sosele fara gropi, nici macar o denivelare. Oamenii isi vad de treaba lor, par foarte relaxati. Sunt si tare amabili, bine eu le-am vorbit si in germana.

 In seara cand am ajuns eram tare trista si imi era deja dor de tara. Poate pt ca eram si obosita, si nu cunosteam pe nimeni. Camera din camin era ok, dar nu avea suflet. Nu aveam nici internet. A doua zi, lucrurile au inceput sa prinda contur. Am invatat drumul pana la universitate si am facut cunostinta cu colegii mei. In grupa mea sunt asa: Zeng-Xian din Taiwan, Andrey din Rusia, Yulyia din Ucraina, Gulev din Turcia si Hayrie din Turcia. In prima seara profesorii ne-au invitat la gratar ca sa ne cunoastem mai bine. Au fost tare primitori si draguti. Ma inteleg foarte bine cu Hayrie din Turcia si Ulvyia din Azerbaijan.

In ceea ce priveste atractiile turistice, saptamana trecuta am vizitat, printre altele, Harrenhauser Garten, gradinile regale pt care e renumita Hannover. Pozele vor vorbi de la sine. Sunt atat de multe locuri frumoase aici, fiecare cu povestea lui si cu o anumita semnificatie. Imi pare rau ca pana acum nu am avut internet (si nici timp) ca sa pot sa scriu in fiecare zi ce am facut, pt ca sunt atat de multe lucruri si nu as vrea sa-mi scape nimic. In fiecare zi am vizitat ceva nou, si in fiecare seara ajungeam obosita in camera si ma dureau picioarele dar eram fericita pt ca mai vizitasem ceva. 

Weekendul asta am fost la Berlin. Primul lucru pe care l-am vazut dupa ce am coborat din tren a fost un cuplu de gay sarutandu-se si imbratisandu-se pe strada, lucru pe care la noi in tara nu-l mai vazusem. De asemenea destul de mult gunoi pe jos, dar nu si in centrul orasului. Ne-am plimbat si cu vaporasul pe raul Spree, am vizitat Domul din Berlin care m-a lasat fara cuvinte, de-a dreptul impresionant si maiestuos. Cand au inceput sa bata clopotele, am trait o senzatie pe care nu cred ca o voi mai trai vreodata si nici nu pot sa o explic in cuvinte. Imi simteam sufletul atat de liber si aproape imi dadeau lacrimile. Mi se pare totul incredibil, pt ca am invatat in liceu  si facultate despre aceste simboluri ale Berlinului, iar acum am avut posibilitatea sa le vad cu ochii mei. Zidul Berlinului si poarta Branderburg de asemenea. Berlin e o combinatie de cladiri vechi si noi, cu un design extrem de futurist. Oamenii foarte libertini, fara inhibiti. Si foarte multi turisti. 

As mai scrie ceva dar mi-e tare somn. Un lucru e cert: M-am acomodat foarte repede cu orasul si cu viata departe de tara si de cunoscuti. Mai am totusi 12 zile de savurat din aceasta prajitura cu aroma nemteasca. 

Gute Nacht!

joi, 28 mai 2009

Trece vremea ...

Si timpul se scurge, sorbind cu nesat din paharul vietii noastre si amuzandu-se de neputinta noastra de a-l opri. Asemenea unui tiran care se hraneste cu suferinta, el savureaza fiecare moment al sederii sale prelungite in odaia vietii, lasand urme irevocabile trupului si sufletului. Condamnati pe vecie sa ne supunem lui, nu putem face altceva decat sa ne plecam capul umil si sa mergem mai departe, asteptand cu nerabdare, dar si cu oarecare teama, secunda viitoare. 

Prezenta discreta, uneori aproape insesizabila, timpul e un spectator atent al spectacolului vietii, urmarind vigilent, din umbra, jocul actorilor de pe imensa scena, care de cele mai multe ori pierd notiunea timpului, lasandu-se angrenati in amalgamul de situatii fel de fel. Dar chiar daca ei uita de timp, timpul nu ii uita niciodata, si mai ales, nu-i iarta, taxandu-le fiecare greseala si incercare de a-l sfida. 

In calatoria sa necontenita, timpul parcurge un drum fara cale de intoarcere. E ca si cum am scrie fara oprire, fara sa mai avem posibilitatea de a mai reveni vreodata asupra textului pentru a corecta eventualele erori. Ne-am abonat cu totii pe viata la o calatorie pe un drum cu sens unic si fara posibilitatea de a stationa, macar cateva minute la vreun popas, ca sa ne tragem sufletul ostenit. Si totusi, singura clipa de care ne putem cu adevarat bucura este cea prezenta dar care, din pacate trece foarte repede pe langa noi, depasindu-ne cu o rapiditate uimitoare. Oare chiar nu se afla nici un politist prin preajma ca sa o sanctioneze pentru incalcarea limitei de viteza? 

Dar iata, e prea tarziu, pentru ca "Acum" a devenit deja "Atunci" ...

luni, 25 mai 2009

Perspective

Cate sperante si vise imi fac pentru ce va fi in viitor...Indiferent ce fac, involuntar imi zboara gandul la ce va urma, ce se afla scris pe urmatoarea pagina din cartea vietii mele. Sunt pe cale de a pasi spre o alta etapa a vietii, care implica in primul rand responsabilitate. Din moment ce stiu care imi sunt telurile, nu pot lasa decat timpul sa-si spuna cuvantul. Tot ce stiu e ca nu voi lasa munca sa ma transforme intr-un mic robot, voi incerca in permanenta sa imbin utilul cu placutul. Stiu ca orice inceput e greu, dar mai stiu ca doar lovindu-ma de obstacole invat si capat experienta atat de necesara pentru a deveni un profesionist in ceea ce fac. De fiecare data incerc sa-mi opresc imaginatia sa zboare departe in viitor, pentru ca mai intai va trebui sa trec cu bine peste examenul de licenta, care se anunta unul destul de dificil. De abia dupa aceea voi putea sa-mi canalizez cu adevarat energia catre viitorul meu job si tot ce implica acesta, urmand in paralel si un masterat. 

Cam atat despre perspectivele mele actuale, ma intorc la invatat cu determinare si speranta in suflet ...

marți, 5 mai 2009

Daca viata ar fi muzica ...

Daca viata ar fi muzica, ar trebui sa invatam sa o ascultam, sa-i intelegem acordurile si sa intram in ritmul ei. Un pas gresit si putem strica totul. De regula nu ne alegem noi muzica, ci trebuie sa stim sa dansam pe acordurile impuse, sa ne alegem pasii corecti. Se mai si intampla sa fim pe langa muzica dar intotdeauna se gasesc persoane care sa ne indrume, sa ne invete cum sa dansam corect. Trebuie doar sa le cautam, iar atunci cand le gasim trebuie sa le pretuim. Unii n-au deloc ureche muzicala, dar si asta se poate indrepta. Mai e si cazul celor care se razvratesc si vor sa compuna ei alta muzica. Da, dar problema e sa si stie cum sa danseze pe ea, nu e de ajuns doar sa o asculte. Si chiar daca se descurca, ar trebui sa se gandeasca si la cei din jurul lor, care s-ar putea arata iritati de noile acorduri, cu care nu erau obisnuiti. Nu poti sa impaci pe toata lumea. Important e ca tu sa nu iesi din ritmul impus de tine. Daca vrei cu adevarat, poti tine pasul. La inceput poate parea greu, dar pe parcurs ajunge sa-ti placa.

Pasivitatea nu e o optiune prea buna. Daca pozezi doar in ipostaza de spectator, s-ar putea sa nu ajungi niciodata sa intelegi muzica cu adevarat. Nu e de ajuns doar sa asculti acordurile sau sa privesti cum danseaza altii, trebuie sa iti afirmi propriul stil de dans, care, pe cat de incitant poate sa li se para unora, pe atat de plictisitor si enervant poate sa fie pentru altii. Important este ca miscarile voastre sa nu se intersecteze, si atat timp cat fiecare isi vede de dansul lui si nu-l deranjeaza pe celalalt e foarte bine. Nu de alta, dar pot lua nastere tot felul de conflicte care nu sunt de dorit. Intruziunea in dansul cuiva nu e intotdeauna bine primita. 

Cu toate acestea, vine si vremea in care in care ne saturam sa dansam singuri, desi ne descurcam de minune si asa. Simtim nevoia sa avem langa noi un partener, care sa desavarseasca dansul. Doar impreuna putem atinge perfectiunea in dans. Chiar daca receptarea sunetelor este similara sau diferita, amandoi partenerii trebuie sa se sincronizeze, sa se muleze dupa stilul partenerului sau dimpotriva, sa realizeze un dans de exceptie individual, dar abordand acelasi stil de muzica. Telul  este intotdeauna comun: acela de a nu iesi din ritm si de a starni admiratia celor din jur, care vor ajunge sa doreasca sa danseze asemenea celor doi. Sigur, se mai intampla si ca unul din parteneri sa incurce pasii, dar celalalt ii este intotdeuna alaturi ca sa-l corecteze. Important este ca nici unul din ei sa nu renunte, oricat de obositor i s-ar parea la un moment dat. Satisfactia pe care ar avea-o in finalul dansului este mai mare decat orice sacrificiu asumat.  

Asadar, dragii mei, ascultati muzica la maxim in fiecare zi si lasati-va purtati de magia dansului in felul vostru unic!

duminică, 3 mai 2009

Se cauta vorbareti cu experienta

De ce nu pot fi cum vreau sa fiu de fapt? Cateodata ma supar eu pe mine pt ca nu reusesc sa ma comport cum vreau. Imi doresc sa fiu mai dezinvolta, sa vorbesc intruna fara sa ma opresc, sa nu ma rosesc cand vine vorba de ceva important, sa zic tot ce-mi trece prin minte, adaugand doze moderate de umor. De ce trebuie tot timpul sa stau sa imi aleg cuvintele, sa ma gandesc ce va spune X sau Y despre asta ? Cand ma uit la unii cum vorbesc si cum se fac placuti in societate ma inchid si mai tare in mine, ma inhiba comportamentul lor catre care, paradoxal, tanjesc la randul meu sa-l adopt. Ciudata fiinta mai sunt... Partea buna e ca, de cele mai multe ori, ma inhib doar la inceput, dupa care incep sa ma familiarizez si imi dau drumul la grai. Dar de ce nu pot sa fiu asa de la bun inceput? Oare chiar nu pot sa domin nicio discutie? De ce trebuie sa existe o bariera mereu? Nu am fost niciodata vreo vorbareata, desi intotdeuna mi-am dorit sa fiu. Ca doar, deh, ma duce capu', dar ceva nu ma lasa sa-i dezvalui adevaratul potential. Ma oftic pt ca imi recunosc slabiciunile, dar nu stiu ce anume pot face pt a le indrepta. Astept sfaturile si parerile voastre de vorbareti cu experienta! Poate ma vor ajuta cat de cat. Merci anticipat! :) 

joi, 23 aprilie 2009

Planuri si iar planuri

Ce inseamna de fapt sa-ti faci planuri? Stabilesti ceva ce vei face in viitor. Dar iti poate garanta cineva ca se va intampla intocmai? Nu, nu ai nicio garantie. Si atunci de ce mai facem planuri? Cel mai plauzibil raspuns ar fi pt a avea un reper, pt a avea de ce sa ne agatam undeva in viitor. Eu una nu obisnuiesc sa-mi fac planuri pe termen lung, desi nu putine sunt datile cand sunt tentata sa o fac. Poate ca sunt si un pic superstitioasa, stiti vorba aceea: Nu-ti face planuri, ca nu se mai indeplinesc. Oricum, cert e ca nu avem cum sa nu ne facem planuri, ele ne dau intr-un fel siguranta unei vieti organizate si demonstreaza totodata ca avem teluri, idealuri catre care aspiram. Judecand din acest punct de vedere, as putea spune ca planurile nu sunt altceva decat proiectarea dorintelor noastre in viitor, unde nutrim speranta ca se vor implini. 

Increzatoare in fortele proprii, indraznesc sa sper ca planurile si dorintele mele se vor materializa in viitorul apropiat, pentru ca, in definitiv, speranta e cea care ramane pana la final. 

vineri, 17 aprilie 2009

Ce e viata?

Doar ce terminasem de mancat cand am auzit niste bubuituri de afara. Ma duc repede pe balcon sa vad ce s-a intamplat si vad o masina de pompieri smurd din aia mica pusa piezis pe trecerea de pietoni, fara o roata si cu girofarul cazut pe sosea. Am simtit niste fiori reci pe sira spinarii si imi era frica sa ma mai uit de teama sa nu vad vreo persoana ranita. A sosit repede si ambulanta care a scos din masina accidentata o femeie in echipaj smurd. Nu parea foarte ranita si asta e bine. Dar acum stau si ma gandesc: daca semaforul era verde si treceau persoane in clipa aceea pe acolo, cu singuranta deznodamantul ar fi fost unul tragic! Cu o jumatate de ora inainte de producerea accidentului si eu am traversat aceeasi trecere de pietoni. Asadar, DACA atunci se producea accidentul, probabil ca acum nu mai scriam pe acest blog, ci eram undeva intr-o ambulanta, zbatandu-ma intre viata si moarte, in cel mai fericit caz ...Am privit cum echipajul medical a suit femeia in ambulanta si mi-au dat lacrimile ...Incarcam sa-mi inchipui ce gandea persoana respectiva in clipele acelea, ce i-ar fi trecut prin minte:Se ruga la Dumnezeu? Isi dorea familia alaturi? Oricum cert e ca a avut zile si pt asta ar trebui sa fie vesnic recunoscatoare. Putea fi mai grav, mult mai grav...

Si acum intreb: Ce e viata? Cand intr-o clipa poti sa o pierzi, fara sa-ti dai seama macar...Cel mai trist mi se pare sa nu mai ai ocazia sa-ti iei la revedere de la cei dragi, sa-i mai strangi in brate o ulta data ...

De azi inainte motto-ul meu este : CARPE DIEM! 

marți, 7 aprilie 2009

Magia dansului

Dansul e pentru mine mai mult decat miscarea corpului pe ritmul dictat de muzica, e miscarea sufletului in acordurile vibrante ale sunetului care se revarsa peste intreaga fiinta. Simturile sunt invadate de pasiunea debordanta cu care efectuezi fiecare miscare, atent la fiecare pas, atent sa nu iesi din ritm. Imi vine acum in minte imaginea unui cuplu care danseaza tango. Parca pluteste ceva in aer, farmecul dansului le acapareaza intreaga fiinta, purtandu-le sufletul pe taramuri stiute doar de ei. Sunt departe in lumea lor dar totusi atat de aproape de cei care ii privesc. Eleganta miscarilor iti taie respiratia. Undeva inaintrul tau exista tentatia de a te pierde in multitudinea de miscari care par sa te ademeneasca in jocul lor. Esti captiv intr-o lume a sunetelor metamorfozate in miscari care nu contenesc sa te surprinda. Notele muzicale par sa vina de pe alt taram iar atunci cand ating corpul dau nastere unei miscari unice care iti tulbura simturile. Dansul e aproape divin. Simti ca te acapareaza pas cu pas, pastrand acea urma de mister care cheama privirile spectatorilor. E ca si cum ai dansa cu sufletul, dezvaluindu-i adevarata puritate catre o lume care, in alte circumstante, nu ar fi capabila sa o vada.  Asadar ...dansati! Oriunde si oricand sufletul va cere. Eliberati-l de povara unei zi obositoare sau a unei perioade incordate. Si el va va rasplati. Cu liniste si fericire :)

sâmbătă, 4 aprilie 2009

Efemeritate

Noi oamenii avem atat de multe in comun si totusi suntem atat de diferiti. Avem aceleasi trairi dar nu toti ne manifestam la fel. Fiecare are acel ceva care il face unic dar cu toate acestea ne cladim personalitatea imprumutand - sau copiind - cate ceva de la persoana de langa noi. Ne petrecem toata viata vanand certitudini si gonind dupa ceva efemer: fericire. Cum poate oare un lucru atat de trecator cum e fericirea sa-ti aduca implinire? Ma gandesc ce ar insemna oare pentru o efemerida fericirea, cand ea insasi este efemera, petrece in aceasta viata doar cateva ore. Probabil fericirea se masoara pentru o asemenea insecta in secunde, sau miimi de secunde. Dar pentru noi? Cat poate dura fericirea? 1 luna? 1 zi? Poate 1 ora. Sau de ce nu, tot 1 secunda. Uneori nici nu ne dam seama cum lucrurile simple de langa noi ne pot aduce fericirea chiar si pentru un timp atat de scurt. Un copil zambind, un copac inflorit, valurile marii...Toate contribuie la desprinderea noastra de agitatia cotidianului, la inaltarea sufletului catre taramuri nestiute, in care salasluieste tainic aceasta ambrozie a sufletului care ne mentine lucizi intr-o lume a materialului: fericirea. Trebuie doar sa ne deschidem portile sulfletului si sa permitem lucrurilor simple sa ne insenineze viata si sa ne lasam cuprinsi de acea stare de beatitudine care ne invadeaza fiinta. Daca o vom reprima, probabil vom sfarsi prin a spune ca suntem complet nefericiti, fara a sti insa cat de aproape am fost de ea.

miercuri, 18 martie 2009

Suprematia pragmatismului

Cate sentimente poti trai in cateva secunde...Frica, deznadejde, disperare, tristete, furie, si mai ales regret...Regretul de a fi atat de slab, de a sti ca nu te poti schimba. Sau nu vrei. Mai degraba nu poti. Si continui sa faci aceleasi greseli pe care evident nu le consideri greseli. Stau si ma intreb daca firea sensibila si prea meditativa cateodata nu dauneaza grav firii extrem de pragmatice a celuilalt. Fructul imbinarii "armonioase" dintre cele doua firi este bineinteles...lacrima. Cateodata un siroi de lacrimi care simti ca nu mai contenesc. Ciudat cand realizezi ca lucrurile pt care te consumi par de-a dreptul hilare si fara pic de noima pt celalalt. De ce? Nu inteleg cum pot sa existe viziuni atat de diferite. Si totusi exista. Pur si simplu. Numai ca mai intervine pe alocuri si lipsa de tolerare din partea celuilalt. Aici e buba. Si trebuie sa o vindecam. Clar. 
De azi incep programul intensiv cu doze moderate de pragmatism. Voi incerca sa imi educ creierul (sau mai degraba inima) sa se preocupe doar de lucrurile cu adevarat importante, fara sentimentalisme. Oare voi reusi?...

sâmbătă, 7 martie 2009

Dor

Mi-e dor...mi-e dor de el. Chiar daca nu l-am vazut de ieri doar. Consider acest sentiment ca fiind un fel de mesager al dragostei, care iti da din cand in cand semnale ca ea inca exista, e prezenta in fiecare centimetru patrat al sufletului tau. E un sentiment care te imbata cu parfumul sau puternic si te lasa intr-o stare de letargie a simturilor. Bataile inimii se accelereaza si toate gandurile iti zboara catre persoana de care iti e dor. De accea de multe ori apare telepatia. E foarte straniu cum, cateodata, ma uit catre telefon si in secunda urmatoare primesc un mesaj sau un telefon de la el. Intotdeauna ma trec fiori dar in acelasi timp zambesc si ma gandesc ca dragostea este cel mai inaltator sentiment care salasluieste in adancul sufletului fiecarui om.  

marți, 3 martie 2009

Fericire

Fericire...un cuvant care la prima vedere pare complex, dar nu e deloc asa. E cat se poate de simplu si de obicei deriva din lucrurile marunte. E un sentiment care de regula nu dureaza mult dar iti atinge sufletul intr-un fel in care nimic nu o poate face. Zilele astea a fost ziua mea de nastere si pot spune ca m-am simtit cu adevarat fericita. Cu atat mai mult cu cat nu imi propusesem nimic deosebit pt ziua asta, din contra, vroiam chiar sa treaca neobservata, ca o zi obisnuita. E ciudat cum, atunci cand te astepti mai putin, se intampla sa te caute persoane la care nici nu te gandeai ca o vor face, sa-ti transmita macar printr-un simplu SMS gandurile si urarile lor de bine. A fost o zi care a avut o frumusete aparte, un farmec deosebit. Imi simteam sufletul liber, simteam ca traiesc cu adevarat...Primul lucru pe care l-am facut cand m-am trezit dimineata a fost sa ma duc la fereastra, am zambit, si i-am multumit lui Dumnezeu ca mi-a ingaduit sa mai traiesc un an pe acest pamant. 

22 de primaveri ...si un sentiment care poate fi descris asa: 

"Fiecare are in mainile sale propria fericire, precum artistul are materia bruta, careia vrea sa-i dea o forma." - J. W. von Goethe

"Daca vrei sa ajungi la fericire, atunci pune-ti orice ca tinta, numai un singur lucru nu: fericirea. - L. Blaga

duminică, 15 februarie 2009

Bucuriile sufletului

E incredibil cum poate vremea de afara sa-ti influenteze starea de spirit. Ma simt atat de bine azi ca e soare si frumos. Sufletu-mi pluteste pe o mare de sperante in acordul sunetului de chitara care rascoleste sentimente reprimate in mine. Muzica intr-adevar are acea putere magica de a te face sa visezi, sa traiesti frumos, sa te desprinzi de praful cotidianului care acopera esenta fiintei tale. Inchid ochii si simt sunetul pana in adancul inimii, si imaginea care imi vine in minte este un peisaj mirific, eu stand pe marginea unei stanci, vantul jucandu-se prin parul meu si susurul apei alintandu-mi auzul. Simt ca traiesc cu adevarat, si ma bucur de fiecare clipa pe care imi este ingaduit sa o traiesc pe acest pamant. Nici un rau nu ma mai poate atinge si toate grijile dispar undeva in inconstient unde incerc sa le fac uitate pentru totdeauna. De-as putea pastra starea asta pentru totdeauna...

vineri, 13 februarie 2009

In atentia posibililor cititori

In primul meu post am zis ca nu vreau sa-mi citeasca nimeni blogul...dar acum m-am razgandit. Cred ca am nevoie de comentariile cititorilor pentru a ma ajuta sa ma schimb, sa fiu cum as vrea sa fiu de fapt. Asa ca, daca din intamplare dati peste blogul meu, va invit sa va lasati impresiile si sfaturile. Multumesc!

tristete ...

Oricat as incerca sa gandesc pozitiv, sunt momente uneori cand chiar nu pot sa fac asta. ca acum de exemplu...inot intr-o mare de tristete si sunt singura, nu pot spune nimanui ce simt acum..doar acestui blog. sunt momente in care ma cuprinde un sentiment de nefericire profunda si ma intreb daca e normal. doar fiindca cel de langa tine a distrus cliseele de normalitate pe care le aveai bine inradacinate in adancul mintii. este posibil oare? este posibil sa cazi de pe norisorii de pe care pluteai intr-o prapastie de indoieli, ganduri fara rost si ...frica? da, frica..frica de a-i spune celuilalt ce simti si ce crezi ...pentru ca te temi de consecinte, desi din nou acest lucru nu ti se pare normal. frica de a comunica practic. de ce trebuie sa existe sentimentul asta de frica intr-o relatie? ma simt atat de mica, de nesigura...un sentiment tare ciudat de care sper sa scap in curand, desi simt ca ma afund tot mai tare in el. simt un nod in gat si as vrea sa urlu, sa ma descatusez de tot raul care sper sa fie doar unul aparent...

Sau poate ca e doar in mintea mea.

sâmbătă, 31 ianuarie 2009

uimire...

hm...ce ciudat e..iata-ma creandu-mi un blog..nici prin gand nu-mi trecea ca voi ajunge sa fac asta vreodata..dar nu stiu d c am facut-o pana la urma..poate pentru a-mi exprima anumite stari de spirit pe care cateodata le am si nu le pot impartasi cu nimeni..si asta e f trist..sa stai cu cel de langa tine si sa simti nevoia sa-ti spui tot oful si de fapt sa nu poti...e cel mai cuplit sentiment trait pana acum...simt ca am un amalgam de sentimente care stau sa navaleasca si nu pot..pt ca nu le las..mereu le reprim..sau le exprin in mod extrem si total gresit. Dar gata cu puncte puncte...ups..nici degetele nu ma mai asculta...asta denota un psihic labil..nici eu nu mai stiu cum sunt..incerc sa ma descriu cateodata dar imi dau seama ca nu reusesc..intotdeauna am avut o parere f buna despre mine dar ce e paradoxal e ca in societate denot o mare neincredere in mine si pur si simplu nu pot fi altfel..ma inchid in mine si de abia scot 2 cuvinte si cand o fac ma rosesc toata..dar iarasi ce e paradoxal e ca nu tot timpul sunt asa...doar cu anumite persoane si in anumite circumstante..tare as vrea sa inteleg ce se intampla cu mine..am ajuns la concluzia ca sunt o persoana alcatuita din contraste, paradoxuri..poate zodia e de vina..nu stiu ..nu prea cred in zodii dar..incerc sa ma agat de ceva..uneori am impresia ca nici eu nu stiu ce vreau, ce e cu mine..ca acum de exemplu..stau si scriu fara sa ma opresc si zic tot ce simt acum..ce imi trece prin cap..si cred ca sunt idei de-a valma, fara noima..asa cum sunt EU de fapt..sper ca prin blogul asta sa ma adun, sa ma refac, sa..sa..sa ma schimb..sa fiu cum vreau de fapt..si nu vreau sa-l citeasca nimeni..absolut nimeni..vreau sa fie jurnalul meu..si daca l-ar citi cineva ar fi ca si cum mi-ar deschide cineva mult prea pretioasele pagini care sunt martore la evadarile mele din cotidian, din amalgamul de sentimente contradictorii in care ma afund dar din care sper sa ies odata..probabil ca o sa sterg blogul candva..pentru ca dupa cum am spus sunt o fire paradoxala si nehotarata..numai de cate ori am ezitat pana sa dau OK sa-mi creez acest blog..in fine..cam atat pt seara asta..m-am plictisit pe mine destul..Pe data viitoare dragul meu jurnal!