Așteptare

Îmi simt sufletul animat de emoții puternice. Parcă aș fi renăscut din propria ființă, ca un rezultat al frământărilor din ultima perioadă. Mă simt puternică, deși sunt încă slabă; curajoasă, deși încă îmi e frică; optimistă, deși mă mai apasă ganduri negre. Mă simt de parcă aș trăi în viitor, de parcă nu ar mai fi trebuit să fac PASUL și aș lua-o de la 0. Adică exact ce îmi doresc. Cu excepția faptului că TREBUIE să fac pasul, ca să o iau de la 0...

Azi am avut atâtea ocazii să deschid subiectul, și totuși nu am făcut-o. De ce? Ultima dată a vorbit el despre asta și apoi iar s-a lăsat liniștea. Niciunul din noi nu mai vorbește despre asta.

Am ajuns la concluzia că e mai bine să nu mai aștept nimic, pentru ca astfel să se întâmple CEVA. Poate că e mai bine să nu mă mai gândesc la asta și poate circumstanțele mă vor aduce exact unde îmi doresc. Adică voi aștepta ca lucrurile să se întâmple de la sine. Oare e bine? E posibil doar să mă amăgesc, crezând astfel că nu aș fi decât indirect responsabilă de rezultatul dorinței mele de schimbare. Well, time will tell. Hopefully, not much time ...

Cumpănă

Cu toții simțim nevoia să dăm vina pe ceva sau pe cineva atunci când vine vorba să luăm o hotărâre importantă. Parcă ne e mai ușor dacă avem "acoperire". Eu dau vina pe anul 2012 - "anul marilor schimbări".

Deodată viața mea a căpătat o nouă dimensiune, un alt ritm și o altă rațiune de a fi. Am început să mă gandesc la ce vreau de fapt de la viață, la cum aș vrea să trăiesc, la ce mă face fericită. Mi-am dat seama că ceea ce-mi doream nu era de fapt ceea ce aveam nevoie. Sunt alte lucruri care mă fac fericită. Dar cum sa-i explic asta lui? ...

Aici se află de fapt problema. Cum aș putea să pun capăt celor 4 ani-și-un-pic de relație? De când am început analiza propriei vieți, am trecut prin mai multe faze: șoc, mirare, negare, confuzie. Acum cred trec prin ultima fază, pe care, ciudat? - nu prea o pot defini. Cert e ca simt determinare, dar , în același timp, o oarecare frică. Frică de a nu răni, de a nu lăsa în urmă un gust amar, frica de tot ce înseamnă o despărțire dureroasă doar pentru unul din cei doi. De ce fericirea mea trebuie să însemne suferința lui? Eu nu vreau să fac rău nimănui...

Câteodată mă gândesc la mine ca la un monstru, care vrea doar să facă ce vrea și nu ține cont de nimic. Un mostru care provoacă doar suferință. Dar tocmai faptul că se întâmplă ceva în viața mea mă face să simt că trăiesc cu adevărat. De când au început gândurile și frământările mă simt mai vie ca oricând. Sunt momente când mă simt așa de puternică și dornică să-mi schimb viața, și momente când mă simt slabă, momente în care mă gândesc la el mai mult decât la mine.

Nu știu dacă dorința asta a mea de a încheia un capitol din viață și de a deschide un altul se va concretiza în ceva bun. Dar simt că VREAU asta. Simt. Și atât ...

Și atunci cum aș putea să-i explic ce simt? Cum pot să-l fac să înțeleagă că îmi doresc altceva? Ceva ce nu pot explica în cuvinte, e doar ceva ce SIMT.

Incapacitatea de a-mi justifica alegerile și sentimentele mă aduce într-un punct mort. Nu știu ce să-i răspund. Așa cum nu mai știu nici cine sunt ...